Si daca prietenii te mint?
Si daca incercand sa le faci bine sfarseti prin a ii rani? Nu stiu raspunsul la intrebare asta. Suntsingura si ma intreb.
duminică, 9 august 2009
duminică, 11 ianuarie 2009
Damien Hirst
Acum doi ani nu stiam ca pe lumea asta exista Damien Hirst. Si traiam fericita in ignoranta mea. L-am descoperit intamplator iesind cu o prietena la o sangria.
Era primavara. Sau poate ca era vara. Genul ala de vara londoneza, care nu seamana deloc cu ceea ce gasesti in Bucuresti (ma refer la temperaturi ametitoare de 40 de grade celsius); oarecum racoroasa, cu soare totusi si cu zile mai lungi, dar si cu promsiunea sau cel putin, ideea de ploaie.
Am decis sa ies din casa dupa vreo doua luni de munca intensa si presiune auto-impusa. Pe atunci imi imaginam ca munca fara presiune nu e munca. Hmm, ce viziune romantica asupra vietii!
M-am intalnit cu o prietena pe la vreo 12 si am decis sa mergem in apropiere de Old Street si sa bem ceva. Mie imi era o sete nebuna de alcool si de ras. Ne-am cazat la o terasa frumoasa langa un parculet si am comandat fericite sangria. Stateam la masa, radeam si vorbeam despre baieti. Prietena mea imi tinea o prelegere despre teoria sexualitatii; prelegerea s-a transformat curand in seminar, seminarul in workshop si workshopul in training intensiv. In no time si vreo 2 cani de sangria, eram deja la vanatoare. Eu invatacel, ea maestru (pozitiile sunt neschimate pana in ziua de azi!). Si cand era jocul mai intens...well, un el si o ea au venit sa se aseze la masa noastra.
Erau un cuplu de varsta a treia, de pe undeva de prin Europa de Est. More than middle class, discreti, lejeri, intelectuali, cunoscatori in cel mai strict sens al cuvantului. Corect imbracati, cu ochelari cu rama de aur (el) si par proaspat coafat (ea) si-au comandat vin rosu si aveau toate intentiile sa il savureze in liniste. Venisera la Londra pentru un week-end ca sa vada noua expozitie a lui Damien Hirst. Cum? Noi nu am auzit de DH? Schimb rapid de priviri gen 'oh, tineretul din ziua de azi!', mila, dezaprobare si ... o unda de simpatie. El a fost primul om cu care am vorbit despre White Cube si despre tipul de arta al lui DH. Cumva mergea asa de bine cu starea in care eram, cu sangria, cu vara, cu baietii, cu viata in general (traita asa cum am ales eu in seara aia, a la legere).
Doua zile mai tarziu, am schimbat prietena, dar am pastrat sangria si pe Damien Hirst. Am vizitat pentru prima data White Cube. A fost prima data cand am vazut craniul de diamante si mieii conservati. Era o expozitie legata de spital, de boala in general. Am vazut cancerul, am mirosit nasterea unui om nou, am simtit cat de taios e un bisturiu. Am iesit din galerie ametita din cauza impactului cu un act artistic total. Instinctiv am inteles ca arta graviteaza in jurul vietii; de atunci am incetat sa ma mai simt straina in lumea asta. Nu cred ca DH e cel mai mare artist contemporan, nici ca se justifica sumele fabuloase pe care le incaseaza pentru exponatele lui. Tot ce spun este ca DH reprezinta foarte bine lumea in care traiesc eu.
P.S. Prietena mea sustine si azi ca cei doi erau amanti, plecati de acasa intr-o escapada amoroasa la Londra! De ce? Well, nu aveau verighete, se atingeau prea des si se priveau intr-un fel care te ducea cu gandul la sex. Foarte Damien Hirst nu?:)
Era primavara. Sau poate ca era vara. Genul ala de vara londoneza, care nu seamana deloc cu ceea ce gasesti in Bucuresti (ma refer la temperaturi ametitoare de 40 de grade celsius); oarecum racoroasa, cu soare totusi si cu zile mai lungi, dar si cu promsiunea sau cel putin, ideea de ploaie.
Am decis sa ies din casa dupa vreo doua luni de munca intensa si presiune auto-impusa. Pe atunci imi imaginam ca munca fara presiune nu e munca. Hmm, ce viziune romantica asupra vietii!
M-am intalnit cu o prietena pe la vreo 12 si am decis sa mergem in apropiere de Old Street si sa bem ceva. Mie imi era o sete nebuna de alcool si de ras. Ne-am cazat la o terasa frumoasa langa un parculet si am comandat fericite sangria. Stateam la masa, radeam si vorbeam despre baieti. Prietena mea imi tinea o prelegere despre teoria sexualitatii; prelegerea s-a transformat curand in seminar, seminarul in workshop si workshopul in training intensiv. In no time si vreo 2 cani de sangria, eram deja la vanatoare. Eu invatacel, ea maestru (pozitiile sunt neschimate pana in ziua de azi!). Si cand era jocul mai intens...well, un el si o ea au venit sa se aseze la masa noastra.
Erau un cuplu de varsta a treia, de pe undeva de prin Europa de Est. More than middle class, discreti, lejeri, intelectuali, cunoscatori in cel mai strict sens al cuvantului. Corect imbracati, cu ochelari cu rama de aur (el) si par proaspat coafat (ea) si-au comandat vin rosu si aveau toate intentiile sa il savureze in liniste. Venisera la Londra pentru un week-end ca sa vada noua expozitie a lui Damien Hirst. Cum? Noi nu am auzit de DH? Schimb rapid de priviri gen 'oh, tineretul din ziua de azi!', mila, dezaprobare si ... o unda de simpatie. El a fost primul om cu care am vorbit despre White Cube si despre tipul de arta al lui DH. Cumva mergea asa de bine cu starea in care eram, cu sangria, cu vara, cu baietii, cu viata in general (traita asa cum am ales eu in seara aia, a la legere).
Doua zile mai tarziu, am schimbat prietena, dar am pastrat sangria si pe Damien Hirst. Am vizitat pentru prima data White Cube. A fost prima data cand am vazut craniul de diamante si mieii conservati. Era o expozitie legata de spital, de boala in general. Am vazut cancerul, am mirosit nasterea unui om nou, am simtit cat de taios e un bisturiu. Am iesit din galerie ametita din cauza impactului cu un act artistic total. Instinctiv am inteles ca arta graviteaza in jurul vietii; de atunci am incetat sa ma mai simt straina in lumea asta. Nu cred ca DH e cel mai mare artist contemporan, nici ca se justifica sumele fabuloase pe care le incaseaza pentru exponatele lui. Tot ce spun este ca DH reprezinta foarte bine lumea in care traiesc eu.
P.S. Prietena mea sustine si azi ca cei doi erau amanti, plecati de acasa intr-o escapada amoroasa la Londra! De ce? Well, nu aveau verighete, se atingeau prea des si se priveau intr-un fel care te ducea cu gandul la sex. Foarte Damien Hirst nu?:)
joi, 8 ianuarie 2009
miercuri, 7 ianuarie 2009
Razboi
Sunt iar in razboi cu mine pe motiv de lucru. Imi e si frica sa scriu asta (am un nod in gat, vesnicul nod din gat. Oare cum s-o trai fara nodul asta? Am auzit povesti care spun ca in vremuri de mult apuse oamenii traiau fara frica.).
Nu lucrez suficient. Vad privirea lui Eugen, atentia Dorei, un monstru imens cu o paleta de tantari in mana care striga: 'Roxana, strange jucariile!', iar eu sunt mica si ghemuita intr-un colt si ranjesc gandindu-ma 'Hai sa vedem ce mai faci acum?!'. Prima scoala: frica. A doua: sfidarea.
De data asta insa, am invatat ca la razboi te duci pregatit. Si mi-am gasit aliati. Cate unul pentru fiecare razboi, pentru fiecare frica. Poate ca pentru chestia asta cu lucrul am nevoie de mai multi oameni in jur...
Eu mi-am creat si razboiul si armata. Oare mi-am creat si rezultatul? (Acu' as vrea sa il vad pe tipul ala care e dependent de jocuri de noroc ce pronostic da!)
Nu lucrez suficient. Vad privirea lui Eugen, atentia Dorei, un monstru imens cu o paleta de tantari in mana care striga: 'Roxana, strange jucariile!', iar eu sunt mica si ghemuita intr-un colt si ranjesc gandindu-ma 'Hai sa vedem ce mai faci acum?!'. Prima scoala: frica. A doua: sfidarea.
De data asta insa, am invatat ca la razboi te duci pregatit. Si mi-am gasit aliati. Cate unul pentru fiecare razboi, pentru fiecare frica. Poate ca pentru chestia asta cu lucrul am nevoie de mai multi oameni in jur...
Eu mi-am creat si razboiul si armata. Oare mi-am creat si rezultatul? (Acu' as vrea sa il vad pe tipul ala care e dependent de jocuri de noroc ce pronostic da!)
marți, 6 ianuarie 2009
Una, alta...
Azi m-am plimbat o gramada prin Covent Garden si am cheltuit pe masura. Se pare ca, mai nou, lungimea plimbarilor mele se reflecta intr-o relatie de proportionalitate inversa (scad economiile de pe card, creste numarul de perechi de pantofi cu toc din dotare). Londra e minunata in perioada reducerilor; efervescenta - asta e cuvantul! Vie. Ca mine cand decid sa traiesc.
Cand veneam spre casa, cu vreo 5 plase si semi-degerata, m-a lovit brusc destinul. M-a speriat si m-a facut sa zambesc. Ce zic eu 'sa zambesc'? Am ras de-a binelea. Si pe destinul asta il chema cumva (nu mai stiu cum) si era pe jumatate roman (jumatatea buna, dupa cum i-am sugerat eu! ce lipsa de delicatete din partea mea!). A fost unul din momentele magice cand un necunoscut (care va ramane necunoscut) te face sa zambesti, iti povesteste despre lumea a treia si saracie, despre motivul pentru care el se trezeste dimineata, iti cere bani pentru o fundatie oarecare, tu ii spui ca ti-e frica de commitment si el se aseaza in genunchi si te cere de nevasta.
Cand veneam spre casa, cu vreo 5 plase si semi-degerata, m-a lovit brusc destinul. M-a speriat si m-a facut sa zambesc. Ce zic eu 'sa zambesc'? Am ras de-a binelea. Si pe destinul asta il chema cumva (nu mai stiu cum) si era pe jumatate roman (jumatatea buna, dupa cum i-am sugerat eu! ce lipsa de delicatete din partea mea!). A fost unul din momentele magice cand un necunoscut (care va ramane necunoscut) te face sa zambesti, iti povesteste despre lumea a treia si saracie, despre motivul pentru care el se trezeste dimineata, iti cere bani pentru o fundatie oarecare, tu ii spui ca ti-e frica de commitment si el se aseaza in genunchi si te cere de nevasta.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)